”Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!”

Atunci când făceam paşi mărunţi în lumea asta virtuală am avut şansa să cunosc un om minunat care din păcate ducea o luptă greu de dus pentru o tânără domnişoară care nu avea să-şi imagineze că viaţa o va duce pe acest drum.

Îmi amintesc şi acum când am văzut-o zâmbind timid de pe un panou şi ne cerea ajutorul cum n-ar fi crezut vreodată că o va face. Eram în maşină în drum spre muncă şi mi-a rămas în gând. Când am ajuns în birou i-am căutat numele şi i-am găsit blog-ul pe care l-am adăugat automat blogroll-ul meu pentru că doream să ştiu ce se întâmplă cu cea a cărei faţa blândă de înger mi-a zâmbit de pe panou.

Acolo pe blog i-am aflat povestea o poveste pe care aveam să nu o uit niciodată şi pe care o redau aici folosindu-mă de postarea ei pe care vă rog să o citiţi atenţi:

”A început în 2008. Nu ştiu de ce, am încetat să mă întreb. Aproape că nici nu mai ştiu cum. S-au întâmplat multe de atunci.
Ştiu doar că mă durea un umăr, că am fost la mulţi doctori şi că eram speriată. Doctorii îmi spuneau însă, foarte relaxaţi, că nu am nimic şi că pot merge acasă să mă bucur de viaţă, pentru că asta ar trebui să facă un om la 25 de ani. Nu am fost niciodată ipohondra, nici nu ştiu cum am avut atâta ambiţie încât să tot merg la doctor de fiecare dată, insistând să îmi pună un diagnostic.
Le-am urmat sfatul de câteva ori, însă durerea mea nu ţinea cont de ce spuneau ei sau de vârsta mea. Fără să îmi dau seama când şi cum, m-am trezit, după 6 luni, într-o clinică din Viena, din fericire (şi aici credeţi-mă pe cuvânt că, deşi mi-aş fi dorit să nu fie aşa, am suficiente argumente), unde mă pregăteam psihic că a doua zi să îmi facă o operaţie de extracţie a unor ganglioni limfatici, pentru că numai aşa puteau să îmi confirme un diagnostic de cancer limfatic, diagnostic care se pare că se desprindea cu uşurinţă din simptomele şi analizele mele de sânge.

Nu mai este o surpriză faptul că în luna august 2008 a fost confirmat diagnosticul de cancer limfatic (boala Hodgkin), stadiul IIB, Bulky şi că am început imediat să urmez tratamentul cu citostatice standard recomandat de medicul hemato-oncolog din Viena.
Pentru ai mei a fost devastator. Pentru mine a fost ca un cutremur puternic. Sunt cuvinte pentru a descrie stările prin care am trecut, dar par goale.
Nu mai este o surpriză nici faptul că boala mea s-a dovedit a fi nu la fel de uşor curabila în cazul meu că în cele 90% din cazuri, care se vindecă după prima linie de tratament.
Am încercat cam toate sortimentele de protocoale chimioterapice care se fac pentru această boală, am servit şi o porţie zdravănă de radioterapie. O nouă biopsie ganglionară… Am încercat să savurez chiar şi o absorbţie de măduvă din osul şoldului.
Cu toate astea, boala mea s-a încăpăţânat ca după o vreme de dat înapoi, urmare a chimioterapiei administrate, să se umfle în pene şi să îmi arate ea mie. Respectiv, să mă transforme, aşa cum a rezultat din analizele din martie 2009, din candidata perfectă pentru vindecare completă prin tratament standard, în candidata perfectă pentru o recomandare fermă de transplant autolog cu celule stem.

Dar, deşi nu aş fi crezut, deşi eram o răsfăţată, mi-am dat seama că şi eu sunt încăpăţânată. Şi mi-am dat seama că sunt mai puternică, mi-am dat seama că am o singură defecţiune (majoră, este drept), dar că suntem dotaţi cu un set complet de organe care pot lupta, care mă ajută şi care ţin cu mine. Aşa îmi spunea şi doctorul, să mă gândesc la faptul că am o problemă şi multe organe sănătoase şi puternice.
Mi-am propus să ies învingătoare din lupta asta. Şi să am răbdare, dacă şi de asta este nevoie. Şi să nu las pe nimeni şi nimic să mă oprească. Întotdeauna am avut ţeluri de atins, dar niciodată unul atât de important. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru statistici… În oricare dintre variante, mi-am propus să mă vindec.
Am acceptat că pentru a putea să lupt, am nevoie de bani, iar pentru a avea acei bani trebuie să cer ajutorul oamenilor, chiar dacă asta îmi părea o slăbiciune, o lipsă de bun simţ, de orgoliu, îmi părea oricum, numai în regulă nu. Şi totuşi, am cerut ajutorul şi l-am primit.
A fost un soi de minune, cred, ce s-a întâmplat în luna august a anului trecut. Solidaritate, compasiune, grijă şi ajutor – toate acordate unui străin care eram eu şi toate acordate necondiţionat. Această experienţă mi-a zguduit zdravăn valorile şi părerile. În cel mai bun sens de imaginat. Cred că nu exagerez când spun că am câştigat viaţă şi prieteni. Oameni care nu numai că m-au ajutat din punct de vedere financiar când nu mai aveam alte soluţii, dar oameni care au fost alături de mine cât am fost internată la transplant şi după, în perioada de recuperare. Deschideam e-mailul când puteam şi găseam multe întrebări – toate aveau ca subiect ce fac EU. Toţi erau alături de mine, se rugau pentru mine, mă încurajau şi toţi au crezut în mine. Vă mulţumesc din suflet! Vă spun, fără să exagerez, că nu vă puteţi imagina cât înseamnă pentru mine ce aţi făcut în acea perioadă!

Cu ajutorul dumneavoastră, m-am luat la trântă cu boala trecând şi prin primul transplant. Am făcut transplantul pe 16 octombrie 2009, o nouă zi de naştere, mi-au spus medicii. Am primit cadou : am făcut transplantul. Iar asta m-a ajutat să fiu iar cu câţiva paşi înaintea bolii şi să se poată pune problema unui al doilea transplant acum, chiar dacă nu a fost suficient primul transplant pentru a reuşi să eliminăm totul, aşa cum am sperat. Primul transplant mi-a devansat boală, mi-a câştigat teren în fata bolii şi mi-a dat şansa de a reintra în luptă. Mi-a dat în plus câteva luni esenţiale de viaţă.

Uitându-mă înapoi, deşi nu cred că este încă momentul, îmi dau seama că am trecut prin multe, că a fost greu, şi că alături de mine i-am târât prin toate astea şi pe cei dragi. Dar îmi dau seama şi că tot efortul ăsta merită, nu că aş fi avut vreodată dubii. Dar orice sacrificiu, orice durere şi orice luptă câştigată merită efortul. Nu am de gând să stau să îmi plâng de milă, nu am de gând să stau să tremur de frică. Ci voi merge mai departe.

Mai am un pas. Un pas mare. Un transplant. Experimental. Experimental pentru că nu mi-au găsit un donator compatibil şi vor folosi celule stem prelevate din cordonul ombilical că variantă alternativă. Un transplant mult mai greu, mai riscant şi mai invaziv decât primul. Dar ultima şansă şi ultimul pas. Este ultima carte pe care trebuie să o joc. Pe masă e viaţa mea.

Nu m-am apucat de scris povestea asta pentru că aş avea talent la scris, sau pentru că mi s-a părut o poveste bună. Dar nici nu am scris-o total dezinteresat. Şi am încercat să vă povestesc, pe scurt, încă de la început ca să vă pot convinge să îmi mai acordaţi sprijinul dumneavoastră încă o dată.
Pentru că mai am nevoie de ajutor. Pentru mine, şi această ultimă carte are preţ. 140 000 de euro, din care îmi lipsesc 80 000 de euro. Ştiu, este enorm, dar este vorba despre viaţa mea, este vorba despre faptul că nu vreau şi nu pot să renunţ acum. Ştiu că mă pot vindeca, ştiu că sunt pe mâini bune şi ştiu că nu o să rămână aşa lucrurile.
De aceea am scris. Încerc să vă conving că merit încă o dată ajutorul dumneavoastră. Că nu pot, după atâtea bătălii câştigate, să renunţ să încerc a câştiga războiul. Vreau să mă vindec. Vreau să revin acasă, vreau ca viaţa mea să îmi aparţină din nou. Sigur că am planuri mari, dar nu mă apuc să promit nimic. Mi-am promis mie, ştiu că mă voi ţine de cuvânt.

Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!

Aceasta este povestea care mi-a ajuns în inima, şi-a făcut un cuib şi a rămas acolo pentru ca putea fi oricare din familia mea, pentru că puteam fi eu ..

Citeste si:  Provizii pentru iarna ce vine - muraturile bio

Tânăra a început o luptă acerbă în care nici un moment nu a încetat să spere şi să lupte, şi-a dorit viaţa atâta de mult şi deşi era într-un pat de spital din Viena, de fiecare dată când putea intra pe blog şi ne ţinea la curent cu starea ei. Nu am avut onoarea să o cunosc personal pe această luptătoare însă am admirat-o pentru ceea ce reprezenta şi pentru modul în care vorbea şi pentru înverşunare cu care nu se lasă doborâtă. Ceea ce m-a impresionat şi mai mult este faptul că deşi era în situaţia dată, ne aduce mereu în atenţie poveştile unor oameni care aveau de asemenea nevoie de ajutor. Un suflet mare şi cum spuneam un înger.

Pe 2 septembrie 2010 Cristina Liliana Dinu, căci despre ea este vorba, împlinea 28 de ani , că mai apoi în noapte de 31 decembrie 2010 avea să părăsească această lume după ce ne-a învăţat să luptăm.

Ultimul post pe blog-ul ei personal datează din 9 noiembrie 2010 şi este un nou apel în a ajuta o persoană care avea nevoie de ajutorul nostru:

”NATALIA – SĂ O AJUTĂM! ÎŞI DOREŞTE, CĂ NOI TOŢI, ATÂT DE PUŢIN : SĂ TRĂIASCĂ!

http://nataliateomitran.blogspot.com/

Pe Natalia am cunoscut-o acum două săptămâni, cred… Nu contează foarte tare, nu are nicio relevantă, de fapt, că am cunoscut-o eu. Ştiu doar că, deşi se simţea foarte rău, zâmbea. Nici măcar eu nu eram în stare să fac asta!
Aşa că, vă rog să o ajutaţi!

PS – nu, nu mă simt deloc deloc bine, dar promit să mă refac şi să revin cu o poveste lungă…Halal poveste… Dar vine Moşul :) Aşa mi-a zis cineva :)

Cu drag,
Cristina ”

De aceea vă invit din nou să staţi şi să vă gândiţi cât de mic este efortul în a face o donaţie de sânge sau a ajuta un om care are nevoie .

Citeste si:  Sufletul îmi omoară mintea

Dacă am dona cu toţi câte un singur euro sunt sigură că s-ar strânge o sumă care să salveze o viaţă.

Cum să nu te laşi impresionat de un om care îşi încheie povestea dureroasă spunând:

”Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!”

Şi acest lucru este valabil pentru mulţi alţii în aceeaşi situaţie şi NOI putem face diferenţa, noi avem puterea să schimbăm lucrurile şi să salvăm o viaţă .

Acum, la un an de cand nu mai e, scriu acest post in memoria Cristinei Liliana Dinu– un înger care nu a uitat nici o clipă să zâmbească indiferent cât a avut de îndurat!

Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.

Miruna

" Best doctor in the world is an veterinarian. He can't ask his patient what's the matter . He's just got to know " W. Rogers Blog personal : http://vjmyruna.blogspot.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *