Dacă părul se duce, capul cui rămâne?
Bunicul e chel. Unchi-miu e chel. Că veni vorba, nici eu nu mă simt bine. Bărbații se manifestă tare ciudat când încep să-și piardă părul. Fie că apar la televizor sau sunt în vreo funcție importantă, cum ar fi șef de stat pentru unii, ei apelează la orice i-ar ajuta, de la peruci, până la șuvițe rebele. Ba chiar și cele două rude de-ale mele, pomenite la început, aveau și au tehnicile lor.
Bunicul, om serios, cu vicii – fumător de pe la 14 ani și băutor de pe la 10 -, când s-a trezit cu ditamai chelia, a luat-o pe calea purtătorului de pălărie. Soluția n-a fost prea bună, dar nu pentru că i-ar fi stat rău, ci pentru că o pierdea în mod constant. Aș zice că se întâmpla doar când era beat, dar nu pot condamna omul pentru că avea această plăcere, pe lângă aceea de a se certa zilnic cu nevastă-sa.
Unchiul, în avântul căderii părului, încearcă aranjarea celui rămas peste chelia din creștet. A ajuns chiar să dezvolte tehnici de tundere astfel încât să acopere cât mai bine. Din ce-mi povestește, duce reale războaie cu frizerii, mai ales că asta se soldează cu un bacșiș mai mare, “pentru efort”, cum îi spune el. Planul nu prea merge, vântul nu e mereu la asentiment cu el, iar părul nu s-a oprit din cădere. În ultima vreme a ajuns să ia în calcul șapca drept alternativă, dar cred că i-ar fi mai potrivită o soluție contra caderii parului.
