Ce am văzut prima dată, am uitat. Ce am văzut a doua oară, am înțeles. La fel ca în multe alte locuri, revizita oamenilor dintr-o zonă pe care o cunoștesc deja adaugă un alt strat de informații, o altă perspectivă. În partea trecută am vorbit despre workshop, despre echipă și despre cum se lucrează în Spania și Japonia. Acum, e rândul să vorbim despre Barcelona ca oraș, despre cum e construit, despre cum e trăit și despre cum se schimbă de la o vizită la alta.
Rezumat:
Barcelona e un oraș aglomerat, dar nu în mod accidental
Cu toate că am fost în Barcelona o dată deja, nu am avut acel “wow” de la prima vizită. Dar am avut o altă senzație: libertatea de a mă plimba, de a recunoaște străzi, de a vedea ce s-a schimbat de la ultima dată. Așa am ajuns la locurile pe care le-am ratat prima dată. Dar ce am observat cel mai clar este că Barcelona e un oraș aglomerat. Foarte aglomerat.
Este o aglomerație constantă, nu doar în anumite perioade. Pe Ramblas, la un moment dat, mergi la pas de melc doar pentru că nu ai loc să te miști. Nu e doar o problemă de sezon, ci o realitate zilnică. Chiar și în București, în cele mai aglomerate zone, nu simți niciodată această presiune constantă. Aici, în schimb, e ceva care te apasă de la prima oră, indiferent de ce faci.
Aglomerația schimbă modul în care experimentezi un oraș. Nu mai ai spațiu mental să te uită în sus la o clădire, ești prea ocupat să nu calci pe cineva. Mi s-a părut interesant cum, în această aglomerație, arhitectura rămâne o forță puternică, dar o schimbă complet.
Doi orașe într-unul: de la Cerdà la Gaudí
Barcelona nu e doar un oraș aglomerat, ci și unul cu o istorie arhitecturală complexă. Are două orașe suprapuse. Pe de o parte, Cartierul Gotic și Born, cu străzi strâmte și întortocheate, moștenite din perioada medievală. Pe de altă parte, Eixample, cartierul modern, construit pe o grilă de blocuri cu colțuri tăiate. Această diferență vine de la Ildefons Cerdà, un inginer care în 1859 a propus un plan nou pentru oraș, pentru că centrul vechi era insalubru și supraaglomerat.
Cerdà a vrut un oraș cu acces egal la lumină și aer pentru toată lumea, indiferent de venit. Grila lui are colțurile tăiate, ca să circule mai bine traficul și oamenii. Dar ce e mișto e că, deși Eixample e logic până la ultimul detaliu, tot reușești să te pierzi în oraș, mai ales când treci granița dintre cele două zone fără să-ți dai seama. Ieși dintr-o stradă perfect dreaptă și intri într-un labirint unde telefonul îți arată o săgeată care se învârte, pur și simplu pentru că nu mai există un unghi drept la care să se raporteze.
Apoi vine Gaudí, care e un al treilea strat peste toată chestia asta. Dacă Cerdà a gândit orașul din perspectiva rațiunii pure, Gaudí a venit cu tot ce e opusul. Forme organice, curbe care par să crească din pământ, coloane care seamănă mai degrabă cu trunchiuri de copac decât cu elemente structurale clasice. Contrastul dintre Cerdà și Gaudí, între rațiune și organic, mi se pare cea mai bună definiție a Barcelonei ca oraș. Nu alege între cele două, le ține pe amândouă în paralel.
Metrou, tapas și oameni: cum trăiește lumea în Barcelona
Altceva la care m-am gândit mult în ultimele zile este metroul. În Barcelona, metroul are stații dese, trenuri care vin la 3-4 minute în orele de vârf și linii care acoperă tot orașul, inclusiv zonele periferice. La noi, în București, aștepți uneori și 8-10 minute, iar rețeaua nu ajunge nici pe departe peste tot. Nu zic asta ca să mă plâng de România, dar diferența se simte fizic când ești obișnuit cu un sistem și treci brusc la altul.
Tapas, de exemplu, e o altă diferență majoră. La noi, când ieși la masă, stai ore întregi la aceeași masă, cu aceleași feluri puse în față. La tapas, comanzi porții mici, le împarți, mai comanzi ceva, te muți poate la alt bar pentru runda următoare. La noi ideea de “te muți la alt local la jumătatea serii” nu prea există, de obicei alegi un loc și rămâi acolo până la final. Mi s-a părut mult mai relaxat sistemul lor, pentru că nu te simți legat de o singură masă toată seara.
În final, nu pot să nu menționez bariera lingvistică. Cu profesorii spanioli comunicam mai mult în engleză, dar accentul și viteza cu care vorbeau uneori ne puneau probleme, mai ales la termeni tehnici de urbanism. Cu colegii japonezi, engleza era limba comună, dar uneori ne lua mai mult timp să explicăm o idee decât ne-ar fi luat în limba noastră. Dar asta ne-a forțat să fim mai clari și mai simpli în comunicare, ceea ce cred că a ajutat proiectul final să iasă mai coerent.
Autor securizat
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
