Crimele lui Van Gogh este o carte destul de ciudată, cred eu. Este scrisă de Jose Pablo Feinman, și este disponibilă în România la editura Nemira. Am cumpărat-o la începutul verii, din Afi Cotroceni parcă, la 5 sau 10 lei. Am luat o carte la 5 și una la 10 așa că nu mai știu care și cum.
Este prima carte cumpărată de mine după vreo 4 ani cred, pentru că până acum am luat cărți de la biblioteci și prieteni.De asemenea, este, dacă nu mă înșel, prima carte de la editura Nemira la mine în colecție. Ceea ce este destul de ciudat, având în vedere că o traducătoare pe care o respect mult, Ana Veronica Mircea, are o carte publicată de ei, ca și multe traduceri.
În fine. Revenind la Crimele lui Van Gogh, această carte, este, cred, una din cele mai ciudate de până acum. Este despre Fernando Castellini, un scenarist cu o carieră ratată, care urăște mai pe toată lumea, se crede mult prea prețios pentru oamenii cu care își împarte existența, și visează să devină celebru. Pasiunea sa pentru cinematografie este una profesionistă și oarecum morbidă. Preferă filmele alb negru, și acuratețea, credibilitatea scenelor cu omoruri, detaliile fizice care dau credibilitate unor astfel de capodopere. Trăiește cu mama sa, o femeie obeză, fără nici o urmă de feminitate, și are două locuri de muncă: unul într-un centru de închiriat filme, și unul de scenarist, care mai degrabă face pe secretara decât să își arate creativitatea.
Iar visul de a deveni cunoscut pare să devină realitate, când i se arată Jack Spintecătorul, una din întruchipările Diavolului însuși. Acesta, cu un aer macabru, care pe Fernando îl fascinează și îl sperie în același timp, povestește calm și seducător despre crime. Ideea scenaristului de a comite crime despre care să scrie prinde contur, iar întâlnirea cu celebrul ucigaș pune paie pe foc, într-un mod amețitor.
Tot cu ajutorul lui Jack, Fernando își alege victimele. Nu pe fiecare în parte, ci categoria din care aveau să facă parte: femei ușoare, pe care protagonistul le detesta, îi provocau repulsie.
Cu un briceag ascuțit perfect, așa cum învățase de la mentorul său, scenaristul însetat de povești pornește spre victime. De fiecare dată, cu mijloace de transport în comun. Nu cu mașina, nu cu taxiul. Pentru că nu suporta să privească pe geam, în timpul drumului, își inventează un joc de cultură generală cinematografică: „Cine l-a omorât de 3 ori pe Humprey Bogart?”, „În ce filme?”, „Cine era cel denunțat în <<The Informer>>?” ”Cine își scria articolul de ziar în cada de baie?” *
În timp ce își cunoaște victimele, criminalul își imaginează deja scenariile: cum va arăta decorul, cum va fi atmosfera, cum se vor mișca personajele, și chiar de unde va pica lumina, cum va țâșni sau se va prelinge sângele. Iar după ce le ucide, le taie cu dibăcie urechea stângă, și semnează, pe oglinzi sau ziduri: VAN GOGH
Printre fanteziile criminale ale lui Fernando și viața plină de clișee a lui Colombres, detectivul genial căruia nu i se recunosc meritele, și care urmărește ucigașui, cartea te prinde cu totul. Nu ai idee când și cum. Te prinde, când te lași dus de acțiune, și nu mai iei în seamă replicile mai degrabă răsuflate ale personajelor feminine. Te prinde, în scârba pe care o produce personajul principal, în imaginația sa brutală, în suspansul prin care trec și victimele. Un roman polițist brutal oarecum, dar care este ușor de citit, și care poate aduce puțină cultură cinematografică. Lectură plăcută!
* Crimele lui Van Gogh, Jose Pablo Feinmann, p 123, ed Nemira&Co, 2007
Cu acest articol participăm la SuperBlog 2012
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
