Cu toţii am văzut în ultimele zile modul în care oamenii din Coreea de Nord plâng în public pentru dispariţia conducătorului Kim Jong Il. Iniţial am fost ferm convins că toate manifestaţiile acelea sunt simulate, mai ales că am auzit şi de cuvintele unui lider coreean conform cărora, cine nu plânge acum, va plânge mai târziu.
Deci clar, fraiereală pe faţă, mai ales când aduni la un loc mii de oameni care să dea spectacole de plâns şi jale pe stadioane.
Şi totuşi, mi-am amintit de cartea lui George Orwell “1984”, în care copiii erau luaţi de la creşă sub aripa “Fratelui cel Mare” şi învăţaţi să-şi pârască părinţii dacă nu îl adorau pe Fratele cel Mare. Acei copii, mai târziu deveniţi adulţi îl iubeau sincer pe Fratele cel Mare, fiindcă asta învăţaseră toată viaţa. Li se părea normal ca to ce făceau să fie în slujba Fratelui ce Mare, iar dacă aveau gânduri duşmănoase să fie reclamaţi la stăpânire de copiii lor.
În anii 50 copiii din România erau învăţaţi la şcoală să asculte discuţiile părinţilor şi să-şi pârască părinţii la nenea miliţianul. Spălarea creierului e greu de făcut doar la oamenii care au trăit în libertate. Cei crescuţi în dictatură au deja “orientarea sănătoasă” în sânge.
După două generaţii de Kim, respectiv Kim Ir Sen şi Kim Jong Il, nord coreenii au creierul suficient de albit astfel încât emoţiile lor să fie canalizate spre marele conducător. Şi festivalurile de plâns să fie nu numai acceptate, dar chiar dorite de oamenii simpli.
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
De acord cu tine, ce îți ce te învață aia știi.
Dacă ai timp citește cartea ”Călătorii în infern”- despre trăirile unui jurnalist maghiar care reușește să ajungă și în Coreea de Nord, printre alte locuri greu de ajuns din lume!
Ok, s-a notat ;)
Eram ferm convinsa de faptul ca nu-l plangeau pe bune, stiau ce-i paste de nu isi storc lacrimi din ochi.
asta imi aduce aminte de defilarile de pe timpul lui "raposatu".singura diferenta era ca nu plangea nimeni …sau nu se vedea