Super Blog 2012 mă provoacă, de astă dată, să inventez o legendă. Apoi oameni buni, mă nimerirăți! Îmi pare rău că nu putui scrie mai devreme! Să vă spun așadar povestea lui Claire.
Claire avea 21 de ani. Era o fată frumoasă, brunetă, cu ochi verzi. Ieșise de la cursuri, de câteva ore bune, și se plimba calmă pe malul Mediteranei. Se înserase de ceva timp, dar nici gând să se întoarcă acasă. Mergea fără țintă, pierdută în gânduri. Ușor, se apropie de ea Andres. Îl știa de mai puțin de un an. Cârlionțatul brunet cu ochi verzi se strecurase în existența ei pe nevăzute și nesimțite:
– Știi, mă gândeam eu că am să te găsesc aici. Acasă nu…la bibliotecă nu…nici la clubul de antropologie…trebuia să fie plaja!
– Da…devin previzibilă…ce pot să spun?
Spre surprinderea ei, băiatul nu zâmbi. Părea îngrijorat.
– S-a întâmplat ceva?
– Nimic grav. Sau cel puțin așa sper. Vino cu mine.
-Bine dragă, dacă zici…
Se îndreptară spre Ford-ul Mustang roșu, din 67. O pasiune a lui pe care Claire o admira în secret, deși nu o spusese niciodată. Se simțea neliniștită. Andres nu era un tip misterios. Și nici un vitezoman, ceea ce a speriat-o și mai mult. Mergeau pe un drum pe care nu mai merseseră niciodată, și care nici nu părea circulat des. Ceea ce a speriat-o și mai tare, a fost faptul ca fără avertisment, se îndreptară brusc spre o stâncă. Era atât de șocată, că nu putea vorbi.
– Stai calmă, nu te „sinucid”! Vezi? Stânca nu există!
Intrară într-o sală imensă, cu mașini familiare fetei. Impala lui Paul, Ford-ul lui Edward, și Phantom-ul lui Raoul. Se lăsă condusă pe trepte reci de piatră, undeva în jos, spre ceea ce părea o ușă.
– Intră!
Și, într-adevăr, cei 3 erau acolo. Paul…îl știa de foarte mulți ani! Se născuseră în aceeași zi, la aceeași maternitate, și de atunci erau prieteni. Șaten cu ochi negri, înalt, jovial.
Pe Edward, îl știa din liceu. Acum student la medicină, implicat într-un ONG cu care mergea adesea în misiuni ciudate, de salvare a oamenilor aflați la mila cine știe căror calamități naturale. Un om hotărât. Un șaten cu ochi albaștri pe care îl admira din tot sufletul.
Raoul…îl cunoscuse tot în liceu, și chiar avea o pasiune secretă pentru el. Un puști care devenise bărbat la cel mai seducător mod cu putință. Un brunet cu cei mai seducători ochi verzi din câți văzuse vreodată.
– Avem ceva să îți spunem, începu primul. Credem că ești veriga lipsă a unei legende vechi de mii de ani. Am să te rog să asculți, și să încerci să nu intri în panică până nu spunem tot ce avem de spus!
Sângele i-o luă la fugă prin vene, și aproape că își auzea inima bătând. Încă spera că este vreun fel de glumă.
– Ascult!
Următorul vorbi Raoul:
– Fii atentă. Legenda spune că odată la câteva sute de ani vin pe lume câțiva tineri, stăpâni ai energiilor lumii. Zece tineri. Ei reprezintă binele și răul. Faptul că sunt zece, nu înseamnă că sunt 5 răi și 5 malefici. Echilibrul stă în puterile lor. O vrăjitoare a făcut asta. În vremuri care au apus de atât de mult timp, că nimeni nu mai știe când a fost făcută vraja. Cert este că binele și răul erau într-un haos extraordinar! Erau nuanțe de gri, nu erau alb și negru, așa cum s-ar crede. De fapt, este normal să fie așa: nimeni nu este perfect bun sau perfect rău. Însă oamenii erau când îngeri, când demoni: aveau dublă personalitate. Nu puteai avea încredere în nimeni. Nici măcar în propria persoană. Singurele persoane „normale” erau cele care știau legile naturii, pentru că le foloseau.
– Vrăjitoare…murmură fata.
– Exact! Ele au decis că trebuie făcut ceva, că dualitatea trebuie să dispară, iar oamenii stăpâni pe sine. Așa că și-au pus absolut toate puterile în Coraline, cea mai școlită dintre ele. Iar Coraline a făcut această vrajă. Însă orice vrajă are nevoie de talismane. Numele zeiței vrăjilor, să o numim așa, venea de la …coral. Așa că au ales această piatră. Însă nu a fost destul…mai era nevoie de un talisman. Au ales Onix. Piatra asta este specială. Este foarte puternică. Masculină. Are energii fenomenale! Cel ce poartă onix va fi ori distrus de energia acestuia, ori întărit ca nimeni altcineva. Cele două au fost unite într-un colier. Însă, după cum ai ghicit, nu orice metal poate purta asemenea putere. Pentru că vrăjitoarele lucrau în slujba binelui, au ales argintul. Faza cu argintul este că nimic, dar NIMIC nu se poate atinge de el. Nici un soi de magie, nici un soi de vrajă. Nimic supranatural. Un colier de argint, cu două pietre de o forță fenomenală, pe un lanț fragil și pur, de argint. Un colier ca al tău! Ții minte de unde îl ai?
– Da…mi-a fost dăruit. Acum 4 ani, la circ…am intrat dintr-o glumă în cortul vrăjitoarei…s-a uitat în glob, și a spus că sunt prima persoană al cărei viitor nu îl poate citi în glob. Nici viitor, nici trecut…nimic! Mi-a dat colierul în semn de respect pentru asta, și a spus că îmi este destinat. A spus să nu îl dăruiesc, căci va distruge orice alt posesor! Să nu îmi spui că…e cumva o glumă? Trebuie să fie o glumă! Nu posed un colier mai vechi ca timpul primit uite-așa!
– Lasă-mă să termin, te rog! Colierul nu a fost suficient. Din păcate, orice vrajă cere sacrificiu uman. În acest caz, nimeni nu a murit. Însă 10 tineri au sigilat vraja. 10 orfani care să poarte în ei acel dezechilibru. Înțelegi ce spun? 10 simbolori vii ale acelor vremuri. 10 talismane umblătoare, care și-au văzut de viața lor. Însă, odată la câteva sute de ani, acele forțe sigilate în ei revin la viață. Urmașii acelor tineri se nasc cu ele. 10 oameni, dintre care câțiva sunt malefici și câțiva sunt definiția binelui.
– Dar dacă echilibrul stă în puteri…cum adică?
– Uite așa, rupse Edward tăcerea. Luă dintre hârtiile de pe o masă imensă un briceag, și tăie hotărât încheietura lui Raoul. În afara unei grimase de durere, acesta nu schiță nimic. Se uita calm cum îi sunt secționate venele, cum tăietura sângera. După ce câțiva stropi atinseră podeaua, Ed îi strânse rana ferm. Când luă mâna, pe locul vătămat era doar o pată de sânge.
– Sau așa, zise Raoul. Claire nu vedea nimic, însă auzea un foșnet. O plantă agățătoare se strecură în încăpere.
– E o iluzie, nu? Întrebă fata. Voi nu controlați natura! Nu aveți cum!
– Nu numai natura. Draga mea, regret că timp de atâția ani ți-am ascuns asta. Nu știi cât de greu a fost! De la 17 ani știu de forțele care se află în mine! Mi-a fost teamă de ele o vreme. Odată ce tăcu, Paul se făcu nevăzut. Vocea însă se auzi după nici jumptate de minut. Încăperea era o bibliotecă ce se etaja, asemeni celor din filme. Tânărul era undeva la primul etaj, aplecat pe balustradă. Nu mă fac invizibil, nici nu am mare viteză! Pur și simplu dilat timpul!
– Cred că vrei să mă vezi și pe mine, spuse Andreas. Se uită cu subînțeles la Raoul, care scoase din buzunar un pistol micuț, și se depărtă puțin, după care trase spre fată. Dar glonțul se opri la o distanță sigură, de câțiva centimetri. Asta este un fel de câmp protector. Nu știu exact ce anume este. Am învățat să îl fac la câteva luni după ce te-am cunoscut. Băieții m-au surprins folosindu-l ca să merg prin apă fără să mă ud.
– Dacă stai să te gândești, spuse Paul apropiindu-se, toți am descoperit ce putem face după ce ai primit tu colierul, sau după ce am intrat în viața ta. 17 ani aveai când ai primit colierul, la 17 ani am descoperit …faza cu timpul. Pe Raoul îl știi din liceu, și ghici ce! De atunci „studiază” botanica. Iar Andreas a învățat șmecheria cu apărarea după ce te-a cunoscut. Aveai colierul, așa că….să îți zic de ce a dat Ed la medicină?
– Sunt una din voi, spuse Claire hotărâtă.
– Nu! Nu ești una din noi, grăi iarăși Raoul. Am studiat problema. Locul ăsta l-am găsit așa cum este acum. Exact așa! O noapte de beție, după ce am realizat că suntem ciudați ai naturii, în urmă cu vreo 6 luni. Se pare că zeci de generații de ….amulete umane să zic așa, au trăit aici. Și-au scris istoria. Au găsit grota cu aspect de vilă cumva. Este un mic Nautilul drăcia asta! Nu are ferestre, dar lumina de aici e naturală, și nu ne dăm seama de unde vine! Are și vreo 8 dormitoare, pe care le-am aranjat între timp…Treaaaaaba stă așa: oamenii ăștia luptau crâncen cu rivalii. Se pare că aici au trăit generații pozitive. Și așteptau cu toții ceva! Așteptau o chestie numită Nașterea. Și nu ne-am dat seama ce e aia până nu am aflat de unde au apărut puterile lor. Nașterea este posesorul amuletei. Este un soi de urmașă a vrăjitoarei. Urmașe s-au pretins zeci! Poate sute! Însă singura persoană care poartă colierul desenat în jurnale, a apărut abia acum. În mai 2012! SINGURA!
– Eu! Spuse Claire tremurând. Eu sunt Nașterea? Ce ar trebui să fac cu asta? Cum?
– O idee ar fi să găsești babornița cu colierul. Zic și eu! Dar …adevărul este că tu decizi! Nu avem ce face! Te putem ajuta cu documentația și toate alea, dar nu știm dacă ești o vrăjitoare sau un suport magic pentru colier. Ești Nașterea Legendei! Tu decizi!
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
