Oamenii sunt ființe sociale. Oricât de mult și-ar impune, nu pot trăi singuri, fără compania altor persoane. Trăim și ne desfășurăm activitatea în locuri unde tot timpul întâlnim persoane noi. Cu unii ne ”conectăm” foarte ușor încă de la prima interacțiune, cu alții reușim să facem asta după o perioadă mai lungă, iar cu alții nu ajungem niciodată în acest stadiu.
În ceea ce privește relațiile, suntem puțini diferiți față de interacțiunile sociale inevitabile de zi cu zi. Oamenii cu care intrăm în contact nu trec printr-o selecție personală foarte riguroasă, pe când partenerul sau partenera ajung să fie supuși, de multe ori involuntar, unui număr foarte mare de ”teste”. Vrem ce e mai bun pentru noi, iar asta nu este de condamnat.
Ei, dar ce se întâmplă în cazul în care am ”testat” pe cineva, am ajuns la concuzia că se încadrează standardele a ceea ce numim noi ”partenerul ideal”, începem o relație – bazată pe sentimente de iubire – cu persoana respectivă iar după o perioadă ceva se întâmplă. Interesul scade treptat, iar privirile noastre se îndreaptă spre vânarea unui nou ”partener ideal”. Ce ne aduce în acest stadiu? De ce ajungem acolo, dacă inițial am pornit pe un drum comun, având țeluri și idealuri comune?
Discutând cu mai multe persoane pe această temă, am concluzionat că părerile lor se împart în doua categorii: există oameni care sunt fideli pentru că așa simt și există oameni care sunt fideli pentru că asta au ales. Deci până la urmă, fidelitatea la ce se rezumă? La ceva ce simt sau ceva ce vreau? Dacă e ceva ce simt să fac, dacă este o alegere care vine de la sine aș numi-o sentiment. În schimb dacă este ceva calculat, gândit şi planificat, nu este decât o acțiune.
Părerea mea este că fidelitatea vine la pachet cu iubirea. Dacă există una va exista și cealaltă implicit. Eu o văd ca fiind un sentiment, o stare care ține până la urmă de normalitate (acesta e sentimentul când iubirea e implicată). În momentul când fidelitatea devine o opțiune, mai devreme sau mai târziu, vor apărea erori. Cauzele nu își au rostul în această discuție.
Cunosc cazuri de cupluri care au avut o relație frumoasă, bazată pe iubire astfel încât sentimentul de fidelitate aproape că plutea în jurul lor și niciunul nu și-a propus să fie fidel. A fost ceva ce a venit de la sine până la urmă. Cunosc în schimb și cazuri de cupluri care au pornit de la început pe ideea că fidelitatea TREBUIE să existe. Și a existat, dar din păcate doar până la un anumit punct. De ce?
Tu cum vezi lucrurile? Simți că vrei să fii fidel/ă sau trebuie să fii fidelă?
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
Sentiment
Nu-i asa? :)
Ba da
Iubirea e mai presus de sentiment, când iubești iubești, nu te mai gândesti că și mâine trebuie să iubești.
Iubirea le conține pe toate, iar dacă trebuie să spui că trebuie să fiu fidel atunci după părerea mea nu ai cunoscut iubirea…
Da, cam asta e si parerea mea, ca fidelitatea e un sentiment pana la urma :)
Exista si alte variante…cand fidelitatea e actiune si ramane asa , cand exista iubire , fidelitatea e sentiment si se intampla certuri ingrozitoare….pana la urma, eu cred ca actiunea vine din sentiment: pentru ca asa simti si asta stii ca e bine…nu le va ca pe ceva separat.
Bianca, mi-a plăcut punctul tău de vedere. Da, întradevăr, fidelitatea e o acțiune ca urmare a unui sentinent. Dar mă refeream la acel gen de fidelitate ”auto-impus”. Nu înșel că nu e bine (sau mai știu eu pe ce considerente funcționează fiecare). Dar de fapt, dorința e cu totul alta….
Dacă există înţelegere, există şi fidelitate. În lipsa înţelegerii în cuplu fidelitatea e pusă la grea încercare
Radu, eu cred că fidelitatea are mai mult legătură cu sentinemtul de iubire, decât cu înțelegerea…