Iată şi partea a II-a a articolului de aici.
Am străbătut strada principală, iar aproape toate casele aveau undeva în spatele curţii livezi. Livezi, pe o vale care cobora lin şi urca spre culmea unde vroiam să ajungem, un deal cunoscut de localnici sub numele de “La cruce”. Am luat-o la modul strămoşilor noştri, adică per pedes. Blindaţi cu apă, chestii de ronţăit şi aparatul, ce puteam cere mai mult? Din sat am ajuns pe culmea în cauză după o oră jumate, cu pauze mici de tabac. De altfel, drumul îl faci în maxim 45 de minute, mai ales dacă eşti învăţat cu trekking-ul. Pe drum, nu pot spune decât atât: mirific. Iarba aurie … pădure … aer rece de munte (şi al naibii ce rece era, că te înţepau plămânii). Întrebarea de bază care-mi bântuia mintea: cum să nu ţi se facă foame cu aerul ăsta rece?
Când am ajuns la cruce, ne-am debarasat de gentoi şi ne-am apucat de holbat ochii la peisaj … încredibil … atât de 
frumos se vedea satul de sus … cu faţa spre sat se vedea, undeva în stânga, culmea Semenicului … şi undeva în dreapta Muntele Mic şi Retezatul. Pur şi simplu te lăsa fără cuvinte … ştiţi ceaţa aia de munte, care se vede în zare? Parcă ceaţa aia face tot peisajul, nu ştiu de ce. Dar aşa-mi pare mie …
Cred c-am stat vreo două-trei ore pe acolo, tot admirând peisajul şi bolborosind vrute şi nevrute. Şi pe undeva prin spatele nostru, un alt ţăran (şi nu e termen de denigrare ci acel ţăran român care îşi munceşte şi respectă pământul) îşi plimba cireada de vaci. Rural şi totuşi plăcut vederii unui orăşean infectat de microbul junglei de asfalt …
Pe drumul de întoarcere ne-am oprit să ne hodinim puţin pe o bancă singuratecă, undeva sub un arbore înalt. Din nou, peisaj de nu-ţi venea să mai pleci. Soare care te-ncălzea … aer curat. Ne-am adăpat şi hrănit la han şi am pornit-o în direcţia opusă, spre Trei Ape. Acolo, iar foto şi leneveală pe malul lacului. Deja începea să se întunece, aşa că peisajul prindea roşiaticul acela cald al soarelui apunând. Şi undeva în mintea mea se năştea gândul “mda, mâine e ultima zi …”. Dar ne-am întors uşor-uşor spre han, retragere către culcuş.
A doua zi, surpriză! Când să plecăm, administratorul ne-a invitat la micul dejun şi cafea. Cum a zis el, să fie de “mulţumim şi drum bun!”. Iar m-au lăsat fără cuvinte oamenii de acolo. Nu’ş, au ceva al lor, vorbesc atât de calm şi de natural, cu accent şi regionalisme. Te fac să te simţi că eşti născut acolo şi ai revenit pe meleagurile de acasă … mi-a plăcut senzaţia asta la maxim, recunosc. După ce-am servit masa, am intrat să facem nişte poze prin vechiul restaurant. Vechi prin obiectele rustice şi amenajare, dar încă funcţional. Şi acolo am aflat că hanul este unul din locurile unde-i plăcea regelui Mihai să tragă, uneori. “foarte tare! Am stat în acelaşi loc cu regalitatea României”, mi-am zis. Dar pe lângă asta, mi-a plăcut amenajarea localului. Multe obiecte ţărăneşti, tot felul de briz-briz-uri … fier de călcat, măşti, veselă, incredibil de multe obiecte … unul din ele, o mască, mi-a plăcut incredibil de mult, o puteţi vedea în albumul foto.
Drumul spre Reşiţa a fost ca şi la venire, cu multe opriri şi pauze. Am ajuns şi pe la Văliug, după peripeţia cu maşina, că nu mai vroia să pornească. Aşa că adresez un set de mulţumiri echipei de jandarmi care ne-a ajutat să o pornim, nişte oameni super. Aşa de frumos a fost drumul încât am plecat din Gărâna pe la 11 şi am ajuns în Reşiţa pe la 4-5, şi drumul are doar 36 de km. Imaginează-ţi!
Per total, impresia mea e asta: musai să mai ajung pe acolo! Nu ştiu când, nu ştiu cum, dar trebuie să mai ajung! Şi recomand zona celor care vor câteva zile de evadare din telefonia mobilă, claxoanele de maşini şi mirosul aerului urban. Chiar merită, crede-mă!
Urmează şi albumul foto, selecţii din câte am făcut. Şi am făcut ceva-ceva: în două zile de mişunat am făcut cam 800 de poze … aşa că … vizionare plăcută şi s-auzim numai de bine!
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
