Data viitoare când vă spălaţi pe mâini şi apa e un pic mai rece decât v-aţi dori, comparaţi situaţia cu modul în care se spălau englezii prin anul 1500.
Nunţile aveau loc în general în luna iunie, pentru că singură baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii, viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de “miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă).
“Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul, în apă curată. În aceeaşi apă urmau la spălat, rând pe rând, fiii şi restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor şi, la sfârşit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor. În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluş prin ea. De atunci datează la britanici vorbă “Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”.
Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebra şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: “Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl !”
It’s raining with cats and dogs (“Plouă cu pisici şi câini”)
Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fără scânduri dedesubt. Acoperişul casei era singurul loc în care animalele se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile şi alte vietăţi mai mici (şoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase şi animalele cădeau uneori direct peste oameni. În acea perioadă a apărut zicala “Plouă cu pisici şi câini”.
Adăpostirea animalelor în acoperiş a fost şi motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdări aşternutul la orice oră. Cineva a avut genială idee de a întinde deasupra patului un cearşaf, pentru protecţie…
Bogătaşii îşi făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă. Pentru mărirea aderenței în timpul mersului, se presăra prin casă pleavă. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleavă amestecată cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea uşii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să curgă afară din casă. Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.
“Farfurii din coajă de pâine”
Pe vremea aceea, în fiecare bucătărie exista un cazan metalic mare, atârnat deasupra focului, pentru gătit. Carnea era destul de rară, aşa că oamenii mâncau mai mult fiertura de legume. În zeama ce rămânea de seară se adăugau a doua zi apă şi legumele şi tot aşa..
Astfel, o parte din mâncare ajungea să fie veche de săptămâni. Cei mai înstăriţi mâncau din vase realizate dintr-un aliaj care conţinea şi plumb, pentru că acesta putea fi prelucrat mai uşor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea în organism şi provoca otrăvirea sau chiar moartea. Din această cauză, roşiile au fost considerate în următorii 350 de ani ca fiind otrăvitoare.
Săracii mâncau din nişte bucăţi de lemn scobite, care ţineau loc de farfurii. Vasele se mai făceau şi din pâine foarte veche, din care se scotea miezul şi care rezistau câteva mese bune. Ambele variante de “farfurii” nu erau spălate niciodată după folosire. De aceea, se întâmplă des că vasele să facă viermi…
Pâinea se împărţea între membrii familiei, în funcţie de statutul fiecăruia. Cei care munceau
căpătau coaja inferioară, din partea de jos a pâinii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspeţii primeau coaja superioară.
“Salvat de clopoţel”
Cei care din greşeală erau îngropaţi de vii erau salvaţi de un clopoţel. Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite ceşti din plumb. Combinaţia alcool-plumb fiind atât de toxică încât îi scotea pe mulţi din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiţi întinşi pe marginea drumului erau consideraţi morţi şi pregătiţi pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropaţi li se mai dădea o şansă – erau aşezaţi pe masa din bucătărie timp de câteva zile.
Aşteptând ca “mortul” să-şi revină (ceea ce se întâmplă de multe ori) rudele şi prietenii mâncau şi beau în jurul mesei. Aşa a apărut obiceiul priveghiului. Teritoriul Angliei este locuit de mulţi, mulţi ani, aşa că, la începutul secolului al XVI-lea, a început să fie criză de locuri de veci. Soluţia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în nişte depozite şi refolosirea spaţiului pentru un mort “proaspăt”. La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior.
Dându-şi seama că unii semeni de-ai lor au fost îngropaţi de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor îngropaţi de vii. De mâna “mortului” era legată o sfoară, care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoţel, montat lângă mormânt. Patrulele din cimitir supravegheau clopoţeii. De aici vine vorba “saved by the bell” (“salvat de clopoţel”).
Daca esti in cautare de advertoriale SEO, cei de la www.SeoPower.ro iti pun la dispozitie o lista de cateva sute de site-uri pe care poti face link building.
Faza cu clopoţeii, este mai veche. Pe când era Roma Antică, prin 476, a fost pus un clopoţel legat de mâna "mortului". Şi aşa s-a "născut" şi legenda cu vampirii.
In loc sa nu mai faca acoperisul din paie, ei au inventat baldachinul, interesanta decizie .